Biserica Imaginii

Jonás Berea (jonasberea@gmail.com)
(Traducere a articolului original în limba spaniolă „La iglesia de la Imagen”)

546260a26b4c9_20141105-2aPe data de 5 noiembrie 2014, în Pozuelo de Alarcón (Madrid) a fost inaugurat noul sediu al birourilor Uniunii Adventiste Spaniole (UAE), eveniment publicat în Actualidad Evangélica, şi pe site-ul de stiri al UAE şi Protestante Digital. Preşedintele Uniunii a justificat această achiziţie într-un interviu publicat pe Youtube.

Anul trecut, administratorii Uniunii au informat bisericile despre cumpărarea şi renovarea acestui edificiu, aceasta fiind o decizie care a declanşat în anumite biserici reacţii de nemulţumire şi indignare nu doar din cauza costului şi a modelului clădirii, ci şi datorită faptului că membrii bisericilor au fost informaţi de această importantă decizie după ce a fost luată şi pusă în aplicare, fără să li se ceară şi părerea lor.

Personal mă scandalizează atitudinea administratorilor. Ca atâţia şi atâţia adventişti cu care am vorbit în timpul acesta nu pot să înţeleg nevoia instituţiei noastre de o asemenea clădire birocratică, care depăşeşte cu mult adevăratele noastre necesităţi, o clădire al cărei lux se etalează încă de la faţadă. La toate acestea se adaugă şi faptul grav că ne aflăm într-o etapă de criză economică în care atâţia fraţi de credinţă trec prin dificultăţi, în care angajaţi şi pastori ai Uniunii au fost concediaţi, în care sărăcia avansează în mod sălbatic în societatea în care trăim.

În acelaşi timp, Casa de Editură Safeliz face o investiţie colosală într-o lucrare de renovare a sediului său care este mult peste nevoisalas-de-reunionesa ei şi aproape innecesară, dat fiind că edificiul în care se găseşte este unul modern, iar mobilierul de care dispunea era de mare calitate. Firma care a mobilat birourile editurii noastre foloseşte imagini din Safeliz pentru a-şi promova serviciile pe pagina web, exprimându-şi satisfacţia că a putut să decoreze „noile birouri ale acestui prestigios client”, care sunt un model de referinţă al „desenului modern, elegant şi foarte reprezentativ” (nu explică la ce se referă acest ultim cuvânt).

Orgoliu sau ruşine?

Presupun că există fraţi care se simt orgolioşi pentru că biserica noastră, cu aceste două capodopere, s-a transformat într-o referinţă a eleganţei şi desenului modern. Mie personal îmi este ruşine. Aceasta este imaginea pe care suntem chemaţi s-o dăm lumii?

Locul unde se află sediul Uniunii mi se pare foarte semnificativ: este cunoscut sub numele “Ciudad de la Imagen” (Oraşul Imaginii) din Pozuelo de Alarcón. Mi se pare evident faptul că în ultimii ani şi-a făcut loc printre noi „cultura imaginii”; iar cu această nouă achiziţie, biserica noastră se instalează şi mai mult în această paradigmă. Tiranía Imaginii, i-aşi zice eu (cu litere mari).

Fără îndoială că este necesar ca biserica să se adapteze mediului în care există; dar această adaptare n-ar trebui să se încadreze în valorile dominante ale lumii, ci în valorile Evangheliei: austeritate, simplitate, umilinţă. Dar din câte se vede, cu cât societatea sărăceşte mai mult, cu atât mai încrezuţi şi mai bogaţi ne arătăm noi.

Să mă corectaţi dacă greşesc, dar observ în rândurile noastre o obsesie crescândă a Imaginii: biserici nepoluate, ultima modă în designe, ceremonii solemne şi perfect calculate în actele religioase şi celebrări, creşterea comemorărilor, un ritual al liturghiei tot mai obositor, defilări de modele sâmbăta dimineaţa, slujitori ai Evangheliei gătiţi în costume impecabile (cunoaştem în Spania chiar câteva cazuri de corupţie declanşate de astfel de costume), ceasuri de lux, maşini din clase superioare…

Contemplându-ne vanitatea

Nu e vorba de a renunţa la o infrastructură, ci de cum trebuie să fie aceasta. Cei care nu suntem de acord cu această afişare a imaginii nu suntem în contra organizaţiei bisericii, ci pledăm pentru o biserică mai simplă ca formă şi fond, mai în acord cu Evanghelia.

Aceste opere nu răspund unui „gust rezonabil” şi nici nu dau o bună mărturie a principiilor, valorilor şi credinţei noastre. Mă îndoiesc că aceste clădiri ar reprezenta gustul şi stilul unei minţi şi unei inimi ale unui credincios al Evangheliei. Reprezintă gustul şi valorile marilor corporaţii internaţionale. Aceste edificii nu sunt o vitrină potrivită identităţii adventiste. Sau poate sunt? Şi dacă este aşa, atunci cred că ar trebui să ne facem griji cu adevărat.

Aceste edificii sunt un simptom în plus al decadenţei morale care, în mod trist, este destul de generalizată. Legat de inaugurarea noului sediu, mi-au ajuns mesaje ale fraţilor de pe cealaltă coastă a Atlanticului, în care îmi povestesc că în America Latină breşa între instituţie şi realitatea socială este şi mai adâncă. Iar in Statele Unite se atinge spectacularul, culmea, motivând gustul şic (exemplu). Nu cumva dorim (după cum se vede) ca societatea să creadă că Biserica Adventista este, înainte de toate, o biserică bogată, pentru oameni bogaţi?

O biserică din Madrid a organizat o excursie ca să viziteze editura şi noile birouri ale Uniunii, incluzând un tur explicativ. Înainte bisericile făceau ieşiri în aer liber, la iarbă verde sau ca să viziteze un oraş istoric. Acum dedicăm o zi ca să contemplăm capodoperele vanităţii noastre precum regele Ezechia. Mi s-a spus că în timpul acestei vizite a apărut pe acolo un prezicător, puţin nebun, care ar fi zis: „Vedeţi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată”. La care unul dintre cei prezenţi a răspuns: „Staţi liniştiţi, aceste clădiri nu sunt din piatră, sunt din beton armat. Rezistă!”.

Biserica Adventistă S. A.?

Acum câtva timp un frate îmi spunea că a înţeles de mult că instituţia adventistă este o firmă capitalistă. Deşi nu sunt de acord cu el, afirmaţia lui m-a pus pe gânduri. Dacă eu v-aş vorbi de organizaţia noastră ca fiind „Biserica Adventista S. A.” (făcând o paralelă cu carte intitulată Vaticano, S. A.), v-aţi simţi jigniţi, nu-i aşa? Păi, adevărul e că atunci când s-a cumpărat noul edificiu al Uniunii, biserica noastră a cumpărat împreună cu el şi firma imobiliară care era proprietara edificiului, şi a devenit astfel Icadventista S. A. (aşa cum explicăm aici), adică ca şi când am zice „Iglesia Cristiana Adventista S.A.” (în limba spaniola, Biserica Creştină Adventistă S.A.). Noi care ne îngrijim atâta de imagine n-am putut să găsim alt nume care să nu facă loc sarcasmului? Şi acuma că ne-am instalat deja în noul edificiu şi fiindcă tot suntem în Ciudad de la Imagen (Oraşul Imaginii), am putea să ne schimbăm numele şi să ne numim Iglesia de la Imagen (Biserica Imaginii).

Scuzaţi-mă, dar la nivelul acesta, este inevitabil să nu recurgi la umor; un umor care pe de o parte acoperă, iar pe de alta descoperă amărăciunea pe care o simţim mulţi adventişti faţă de actuala derivă instituţională. Deja circulă pe Internet diferite comentarii despre edificiul de cristal pe care unii îl numim El Diamante Azul (Diamantul Albastru), comentarii care ne fac să plângem şi să râdem în acelaşi timp. Reproduc aici câteva dintre cele care mi-au ajuns şi mie:

„Ieri, mulţi creştini adventişti spanioli şi-au văzut visul împlinit cu ochii. Dacă-mi permiteţi, eu prefer încă să visez…”

„Deviza creştinismului adventist în acest cincinal, care se va încheia anul care vine, a fost ‘Reformă şi redeşteptare’. Acuma, după reforma făcută în noul sediu, mai rămâne doar redeşteptarea. O grijă mai puţin!…”

„Acum, cu atâtea geamuri, să vedem cine este deşteptul care să bată 95 de teze pe uşa bisericii… Cred că-ar trebui să fie 95 de post-it-uri (notesuri adezive)”.

Autocritică şi aplicare personală

Cu multă frecvenţă se acuză minţile critice din bisercă că „judecă şi condamnă pe fraţi”. Nu se face altceva decât să se creeze confuzie între ce înseamnă să ai o gândire critică şi ce înseamnă să critici în mod distructiv, două lucruri total diferite. Adevărul e că, datorită faptului că toţi suntem biserica, critica faţă de instituţie conduce la o autocritică. Ea nu implică (sau cel puţin n-ar trebui să implice) că ne considerăm deasupra celorlalţi fraţi, ci ea trebuie să ne aşeze unii lângă alţii, ca fraţi şi surori cu aceeaşi demnitate şi valoare; mai înseamnă că trebuie să acceptăm organizaţia şi mecanismele ei, fără, însă, ca aceasta să ne subjuge capacitatea fiecăruia de a gândi singur.

Şi dacă ridic degetul împotriva acestei erori de afişare a luxului, înseamnă că ridic degetul împotriva mea însămi: Cu adevărat reflectez stilul lui Isus? Sunt prada vanităţii? Mă preocupă mai mult felul cum apar decât cum sunt?

Sunt întrebări importante. Şi în acelaşi timp nu trebuie să uităm că dacă fiecare creştin trebuie să-l reprezinte pe Isus, atunci instituţia adventistă trebuie să reprezinte pe toţi membrii ei. Şi cu toţii avem ceva de spus cu privire la forma în care s-a ales să fim reprezentaţi în faţa societăţii.

A, da, cu privire la acel prezicător… a fost o glumă! Dar a sunat verosimil, nu-i aşa?

Dragi fraţi, să nu uităm: fraternitate, o gândire critică, rugăciune şi umor.

[Traducere: Olga Paşcu]

Anuncios

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s